Maria din Florese si povestile ei

Nana Maria si Turlus, purtatorul de vesti

Nu ii era frica de nimic. N-avea spaime. Prindea sarpele cu doua degete de dupa cap, nu ca alte muieri, care zbiara doar cand il vad. Daca era incaltata, sarea cu picioarele pe el si-l facea una cu pamantul. Asa era ea, cand era tanara, asa era mai demult. Facea tot ce era de facut la casa omului. Doar ca n-a calarit si n-a cosit niciodata, astea nu le-a facut, nu, caci astea se tin de lumea barbatilor.I-ar fi fost si rusine sa tie coasa in mana, cu patru feciori in casa si cu barbat zdravan langa ea. Asa-i lapadureni. Nu stai sa-ti puie cineva de-a gata, in blid. Daca vrei sa traiesti, si nu oricum, te zbati. Iara femeia padureanca e mult mai mandra si mai apriga decat suratele din campie. Si ea, Maria lui Moise Hateganu al Tomutonii, din satul Cernisoara Florese, n-a iesit niciodata din matca neamului ei.

Frunza neagra

Drumul care urca spre satul ei trece prin padure. E drum de iarna, greu, prin nameti. Ca o intoarcere la un anotimp de care cei din vale tocmai s-au despartit. In spatele masinii raman urmele rotilor in omatul neatins, singurele semne care ne mai leaga de locul din care-am plecat. Telefoanele au amutit, si inaintea noastra se deschide tulburatoare, in toata splendoarea ei, iarna. Urcam si, de-o parte si alta a drumului, dealurile acopera cu umbra lor alburie drumul ingust. Tinand firul apei, ajungi pe culmile cetoase ale Mogului, din sus de Valari, in Muntii Poiana Ruscai. O lume suspendata in timp, departe de zgomotul buimac al oraselor. Un om ne face semn sa oprim. E din Lunca Cernei, dar o ia peste dealuri, la Cerisor. Ii spun pe cine caut si intra in vorba imediat. „Nana Marie a lui Moise al Tomutonii? Dapai cine n-o stie, prin satele astea de padureni? Cunoaste toate florile de pe lumea asta, ca nimeni alta, stie la ce-s bune, stie cum sa le culeaga si cum sa le fiarba”, imi spune. N-am aflat insa decat acolo, in sat, in Florese, in bucataria ei incalzita de focul mocnit din cuptor, ca femeia pentru care am urcat muntele nu mai poate culege astazi flori si ierburi de leac, desi tare le duce dorul, si tare ar mai vrea sa poata iesi macar intr-o dimineata de primavara, in curtea casei, ca sa le vada inflorind. Maria e oarba. Intr-o zi s-a suparat asa de tare pe viata, incat lumina ochilor i-a secat. Atat de mare i-a fost durerea, incat privirile i s-au stins pentru totdeauna, in spatele ochilor incremeniti. „O mare amaraciune si un mare nacaz am avut. Atata am plans, si ziua, si noaptea, si am stiut ca asta nu poate ramane fara urmari, ca Dumnezeu il face pe om cu o tarie, si daca ea, taria asta, e incercata de multe ori, apoi nu-i mai ramane mult pana-i neom. Unii orbeaza, altii pierd auzirea, poti sa ramai pocit pe veci, ori poti sa mutesti din prea mare suparare. Mie mi s-a lasat supararea la ochi. Aveam atunci doi pui de curca si ei tot umblau dupa mine pe unde ma duceam, ca muma lor n-a mai vrut sa-i primeasca dupa ea.

Eram in gradina, cu puii, in dimineata aceea, si se pregatea de furtuna, durduia dinspre culmea Bunilii, si eu tot suspinam. Atunci mi s-a parut prima data ca parca vad ca am asa, agatata in par, intr-o parte, ca o frunza neagra, cum umblam prin holda. Daca dadeam capul intr-o parte, venea si ea, daca ma aplecam, era si ea langa mine. M-am uitat in oglinda si am vazut ca pata aceea intunecata era tot acolo. Cateva zile la rand, tot asa. Apoi, intr-o alta dimineata, baiatul meu a facut focul si mie mi s-a parut ca e tare mult fum in odaie. Ce-i cu atata fum?, l-am intrebat. Cum a iesit atata fum? Deschide usa! Si el mi-a spus ca nu-i nici un fum, si atunci mi-am dat eu seama ca mi se intuneca vederea, ca nu mai inteleg bine ce vad, ca nu mai zaresc canele, matul, ca nu mai vad frunzele si copacii si, incetul cu incetul, lumina ochilor mi s-a stins. De acuma, nu mai pot nici macar sa ma duc sa iau o vadra de apa de la fantana. Traiesc in noapte tot timpul. Nu mai vad decat intuneric. Dar si mai rau e ca nu mai am vlastra in oase, nici in maini, nici in picioare, si-am ajuns sa-mi dea de mancare barbatul, ca la prunci, asa cum le dadeam eu la puii aia de curca in ziua cand am orbit. Cum eram eu altadata, si cum am ajuns acuma! Vai, lume! Si toate mi se trag de la dimineata aceea, in care Dumnezeu mi-a luat lumina”.

Satul magarilor

Nu vrea nana Maria sa-mi spuna ce necaz mare, ce durere a facut-o sa se supere intr-atata, incat sa orbeasca. Imi spune doar ca cine are copii n-are cum sa fie aparat de suparare. Si-apoi tace. E intinsa in pat, cu capul sprijinit de o perna. Are trasaturi blande si senine. Boala si nemiscarea au subtiat-o, pare o copila ascunsa sub patura verzuie. Imi povesteste, dupa o vreme, alte intamplari din viata ei, fara sa tina cont de timpul in care s-au petrecut. Le amesteca si le rasuceste si-mi ramane mie sarcina sa le deslusesc, punand intrebari, atunci cand nu inteleg, ori ascultand completarile ce vin de la barbatul ei, Moise, asezat pe pat, langa ea, ori de la doi dintre cei patru feciori ai lor, care au venit sa-si vada mama bolnava.

In lumea amintirilor

Aflu ca tatal ei a murit cand avea doar trei luni si mama a lasat-o in seama bunicului, o vreme. Apoi s-a maritat de a doua oara si s-a mutat dupa sot, cu copila cu tot, intr-un sat cu multi magari, „c-asa era Golesul pe atunci. Pe drumurile rele de munte, magarii stiu mai bine sa umble decat caii. Era plin satul de magari, si fiecare stia la ce poarta sa se opreasca, atunci cand se-ntorcea de la pasunat, ori de la vreo munca. Cunosteau drumurile si locurile asa de bine, ca puteai zice ca e mai degraba satul lor decat al oamenilor. N-am stat prea mult in Goles, pentru ca am fost infiata de o matusa care n-avea copii, si asa am ajuns aici, la Florese, satul in care, daca nu stii sa te porti, florile fug dinaintea ta”.
„Cum adica fug florile?”, ma mir. „Cum sa fuga florile?” „Iac-asa, fug”, imi raspunde Maria. „Nu s-arata oricui si nu oricine le poate culege. Untul pamantului are o radacina lunga, lunga, si o gasesti greu, ca e si pe placul mistretilor, care o cauta si ei, de cum se face primavara. Dar daca te duci sa-l scoti si ai vorbit ceva cu oarecine, ori ai un gand rau in cap, apoi floarea asta fuge de tine, nu sta sa pui mana pe ea, Doamne feri, se afunda tot mai adanc in pamant, numai vezi ca a disparut si nu-i. Io am patit-o, zica cine ce-a zice si nu ma creada, dar io-ti spun ca n-ai ce s-o cauti, daca nu ti-ai tinut gura. Floarea asta-i regina tuturor, ca vindeca toate boalele, cate le ai. Io am vazut-o mereu, cand faceam fanul prin poiene. Tot am umblat, am vazut-o inflorita si am cunoscut-o, dar cand am sapat dupa radacina, n-am gasit-o, nu mai avea floarea radacina, parca a luat-o cineva dinaintea mea. Tot asa am patit de cateva ori, pana mi-au spus si mie femeile mai batrane cum trebuie sa o culeg. Sa ma pregatesc dinainte si mai ales sa nu vorbesc cu nimeni, cand ma duc s-o gasesc. E usor sa o vezi, dar e rea la cules. Creste prin padure, prin locurile de fan, prin aluniste, are o floare micuta, albuta, face fus ca fasolea, de se urca pe lemne, si are o frunza tot asa ca ea, numai ca trebuie sa nu care cumva sa pornesti s-o cauti, daca nu stii sa-ti franezi gura. Io stiu de multa vreme, ca tot necazul si toata rautatea lumii de la gura pornesc, de la vorbele pe care nu le stii potrivi cand trebuie. Vorba-i ca o pasare, zboara de la unul la altul, incarcata cu ce-i dai tu sa duca. Odata ce i-ai dat drumul, e buna dusa, n-o mai poti intoarce inapoi. Degeaba-ti pare rau de ce-ai zis, raul e facut. De-aia, oamenii trebuie sa invete sa taca, nu sa vorbeasca. Dar tacerea e treaba grea. Da daca stii sa taci, multe vezi daca stii sa taci, multe vezi pe lumea asta, cate nici nu gandesti. Dar aici, la noi, in satul asta din care lumea s-o dus, nici nu-i greu sa taci. Mai degraba vezi si auzi jivinele padurii, decat sa te intalnesti cu oamenii. Traim risipiti aici, pe toate dealurile, printre copaci si poieni, si multi oameni or plecat catre vale, la larg. Io cred ca de la flori vine si numele satului, Florese, ca sunt mai multe flori ca oameni pe-aici”.

Vermele din radacina de hrean

Stelica, Puiu, Gheorghe si Nelu, patru feciori are nana Maria, cu barbatul ei, Moise. Ii vad pe toti in fotografiile intinse pe masa, imbracati in costume padurenesti, costume sobre, bogate, regesti, ii vad la serbari, la nunti, ii vad impreuna cu nevestele, cu copiii, zambind stingher, din coltul gurii. Ea-mi spune cat de mandra era cand ii imbraca pe toti de sarbatoare si iesea cu ei „a lungul drumului”. S-au risipit feciorii, ca puii de pasare, prin lume, s-au insurat, au copii, au griji, si e greu sa vina prea des acasa, la parinti. Ii ocroteste si acum, de departe, cu dorul ei de mama. Doar Nelu sta mai mult cu batranii si-i mai ajuta. Tot el o indeamna pe mama lui sa-si aminteasca si alte povesti din tinerete, sa-mi spuna mai multe despre satul lor si despre oamenii pe care i-a cunoscut.

Badea Moise si draga lui

Si cand ea oboseste, el este acela care continua povestea. Privire blanda, rusinata, mustata haiduceasca si vorba sfatoasa, nu se sfieste sa intre-n vorba si sa completeze ceea ce uita Maria. Stie si el povestile ei, ca si cum si el le-ar fi trait pe toate, alaturi de ea; le stie, pentru ca le-a auzit, cu siguranta, povestite si raspovestite de multe ori, in serile lungi, de iarna. Stie si el ca satul lor nu e ca oricare, si ca acolo, intre paduri, se intampla uneori lucruri despre care putini pot sa vorbeasca. Stie ca timpul de acolo nu e ca acela din campie si ca nu poti cunoaste chiar toate tainele locurilor in care traiesti, caci ele ti se dezvaluie doar pe rand si numai atunci cand vine vremea lor. Imi spune ca mai demult a venit in vizita la ei un prieten din Arad, si ca atunci cand s-a trezit intre muntii acestia cetosi, cu padurea care coboara pana langa casa, cu lupii care urla fugind seara prin gradini, cu ploile care nu se opresc cu zilele, cu urmele ciudate gasite prin poieni, cu toate astea si cu multe altele inca, ce raman fara inteles pentru cei mai multi, atunci omul acela ar fi zis ca el nu ar putea trai nici macar o zi acolo, si a plecat pe cat de repede a putut. „Noi suntem ca vermele acela care traieste in radacina hreanului, asa i-am spus eu lui. Cat ii aia de amara si de iute, si el tot poate sta acolo, c-acolo-i casa lui. Asa si noi, padurenii, n-am putea sta in alta parte, decat aici, intre paduri si dealuri, in satul asta de la capatul lumii. Noi nu putem trai decat aicia. Pai, daca v-as spune cate le-am vazut eu aici, cu ochii mei, si cate le-am trait, ati zice poate ca-s nebun. Nici nu mai vorbesc de cate am auzit de la altii. Va zic numai de ce stiu eu sigur. Numai una sa va spui si sa vedem ce parere aveti apoi despre locurile astea”, ma provoaca la ascultare omul din fata mea.
Imi povesteste, mai intai, de o zi in care s-a dus cu vacile la pasunat in padure, impreuna cu o batrana care era vecina cu ei. Vecina aceea statea pe o buturuga, la soare, si cosea o camasa, si el, care avea vreo sapte-opt ani, se juca cu niste lemnisoare. Si, la un moment dat, a vazut cum iese din padure o aratare, o namila, ce semana cu o femeie, dar „mult mai inalta decat oricare muiere din sat”, o namila care avea trupul acoperit tot de par incalcit. Si aratarea aceea s-ar fi apropiat de ei fara teama, deschizand si inchizand gura, ca si cum ar cere apa sau ceva de mancare. Si-mi mai spune ca el s-a speriat atat de tare, incat a amutit si n-a mai putut scoate o vorba, n-a putut decat s-o traga de maneca pe batrana care era cu el si sa-i arate namila, iar ea, batrana, dupa ce-a vazut-o, si-a facut cruce, s-a intors si si-a vazut de lucrul ei la camasa, ca si cum nimica nu s-ar fi intamplat, caci ea mai vazuse aratari de acelea iesite din padure, care nu-ti fac nimic, daca le dai pace. „De-altfel, eu cred ca aceea era un fel de Femeie Salbatica ori Muma a Padurii. Ea s-a si intors dupa o vreme, daca a vazut ca n-o bagam in seama, s-a oprit langa o tufa, si-a facut lipsa, nevoile, sa ma iertati, si a plecat inapoi, uguind ca pasarile, printre copaci. Astea-s povesti batrane, doamna, de care nu mai auzi decat aici la noi, in munte. Acolo, la oras, n-aveti asa ceva si nici nu ne-ar crede multi daca le-am povesti”.

Dorul stragonilor

Imi spune apoi repezit, ca nu cumva sa uite ceva, de duhurile curate care lasa urme rotunde prin poieni, de Sfintele Doamne care-i pocesc pe cei ce le vad, de focurile ce ard albastre printre stanci, de Caii lui Santoader care alearga dupa fetele ce n-au incheiat tesutul pana in Postul Pastilor, de duhurile rele si de stragoni care se intorc intre oameni, atunci cand nu-si gasesc hodina. Si-mi mai spune un lucru uluitor, si anume, ca stragonii sunt oameni care au murit fara sa-si poata ostoi un dor pamantesc, si ca atunci se intorc inapoi, in lume, ca sa si-l poata implini.

Nelu, feciorul povestitor

Ca poate fi un dor iesit dintr-o dragoste neimplinita, un dor de bani sau de avere, poate fi un dor de copiii pe care nu i-au avut. Numai ca „dupa ce-au trecut in moarte, ei, stragonii, au uitat legile pamantesti, nu mai stiu cum sa desparta binele de rau, au pierdut masura, si setea lor de a-si implini dorul e atata de mare, ca fac mai mult rau decat bine, nu mai tin cont ca ala i-a fost neam odata, ca ala i-a fost frate, ori sora, ori var. Nu stiu decat una: sa se sature de dorul de care n-au avut parte pe pamant”. Si-mi povesteste despre un stragoni care a bantuit satul Jeles, acum multi ani, si ar fi gatuit treizeci si doi de copii, in trei saptamani. „Scoteau cate doua coparseie dintr-o casa, auzi dumneata, ramaneau oamenii muti de-atata durere si suferinta. Vezi, ca el asa o fost ursit, sa se dea la copii, ca sa-si implineasca dorul de copiii de care nu a avut parte pe pamant. Si numai dupa ce l-au dezgropat si l-au ars pe stragoniul acela, satul si-a gasit linistea si-au inceput apoi iar sa se nasca prunci acolo. Motorul lumii, soarele, dupa care se invarte de-atatea mii de ani pamantul intreg, cu toate fiintele de pe el, este dragostea, si ea nu dispare dupa ce-ai murit”, mai aflu o sentinta definitiva, de la omul acesta timid, intalnit aici intr-un capat nestiut de lume, om sters la o prima vedere, dar atat de intelept in adevarul pe care-l spune acum.

Ceai cu miere

Ca si cum ar vrea sa ma ajute sa-mi limpezesc gandurile, nana Maria, care a ascultat linistita ce-am povestit noi, imi spune ca in satul lor a fost odata un stragoni, o stragoane de fapt, care canta. Si canta uite-asa, zice nana si canta cu glas subtirel: „Cine nu-i mancat de rau/ S-asculte cantecul meu./ Cine nu-i mancat de rele/ S-asculte vorbele mele”. „Aia era o femeie care a fost tinera si a murit neimpacata cu iubitul ei. Vezi ca ea a avut abateri cu el, ca nu erau luati la popa, si intr-o seara, cand el urca catre Toplita, numai ce-a vazut-o pe ea, care era moarta, a vazut-o coborand la vale. Era oarecum schimbata ea, era mai trista, mai suparata, mai intunecata la chip. El iesea la deal si ea coborea si canta, uitandu-se la el cu jele, ca-i era dor de el. Dar el o fost om cuminte, s-a intristat tare si a vazut ca era numai un duh nehodinit care vrea sa-l atraga cu cantecul, a trecut drumul, s-a tot dus inainte si nu s-a mai uitat inapoi, caci simtea cum, de spaima, i se scoala parul in cap. Multa vreme se tot auzea seara cantecul femeii neimpacate prin poieni, pe langa padure, pe malul apei, vezi ca ea voia sa le spuna prin cantecul ei si la altii sa se fereasca poate de pacat. Apoi, de la o vreme, a disparut. Asa se spune, ca nehodinitii se intorc acasa, ca sa termine ce-au inceput in lumea asta si-au lasat negatat. Dau drumul la animale, fac alte munci prin gospodarie, aduna merele de sub mar, deschid usile grajdului. Dar tot de nacaz sunt, caci nici de data asta nu mai pot termina ce incep, nu pot duce nimic la capat, caci intre amintirile lor din lumea noastra nu este si aceea a lucrului incheiat. Dar ei se zbat, saracii, cat pot, sa incheie macar odata ceva, c-apoi se pot linisti. De-aia ii bine sa duci la capat in lumea asta ce-ai inceput, sa poti sa faci cruce pe ce-ai incheiat, sa n-ai doruri de care sa-ti para rau”.

Dealurile padurenilor

Beau ceai de ierburi aspre dintr-o cana mare, grea, si imbuc dintr-un fagure de miere, pe care stapanul casei, Moise Hateganu, Moise al Tomutonii, mi-l da ca „sa nu te spariezi, doamna, sa nu te apleci de povestile pe care le-ai auzit la noi”. E atat de parfumata mierea intunecata ce se prelinge de pe fagure, incat ma duce gandul la florile pe care nana Maria le culegea pe vremuri, ierburi de care mi-a povestit cu atata drag inainte, incat le-am invatat si eu, pe de rost: „buruiana de pocitura”, rasina de brad, rudareaua, „hireanul”, podbalul, ghintura galbena si albastra, pojarnita si mazarichea, spanzul, carcelul, ipcarigea, lemnul-dulce si lemnul-cainesc, asmatuiul, ienuparul, zmeurarul, ventrilicea si calaparul, si cine stie cate or mai fi, leac de boli si de doruri, pe care sa nu le duci cu tine cand pleci in lumea de dincolo.

Purtatorul de vesti

Cand vine de afara sare in pat, ii cauta mana si se lipeste cu capul de ea, ca si cum ar saluta-o. Se cuibareste apoi langa trupul ei firav, si-nlemnit, acoperit de-o patura. Atunci Maria ii prinde capul in causul palmelor, ca si cum l-ar vedea, si incepe sa-l intrebe cum e pe-afara, daca se vede soarele, daca ploua, ori daca a inghetat apa din cotruta gainilor. Si asta, pentru ca el, Turlus, chiar daca nu poate sa-i raspunda omeneste, ii aduce „stiri”, ori de cate ori se intoarce din drumurile lui. Cateodata, din parul lui aspru ea intelege ca pe langa padurea ce coboara pana aproape de casa a trecut, desigur, vreo salbaticiune. Altadata, din caldura spinarii lui desprinde tihna amiezilor. Dar cel mai mult ii place cand pe blana lui poate pipai urma ceturilor zdrentuite ce se imprastie dinspre padure, urma lor, inghetata ca un abur sticlos, straveziu, care-si pastreaza racoarea multa vreme dupa ce usa casei s-a inchis in spatele lui. Turlus e motanul casei, motanul tarcat, cu ochi galbeni verzui, care-i aduce zilnic stapanei lui bolnave vesti din lumea larga, nevazuta, de afara.

Semnele primaverii

„Cel mai mult imi place cand vine primavara”, imi spune nana Maria. ” Pe vremea cand vedeam, cand aveam lumina ochilor, pandeam primavara pe sub streasina casei. Ma uitam incolo, catre dealul dinspre culmea padurii, pe-acolo pe unde sunt stupii, si cunosteam, dupa cum era cerul, ziua cand ea se apropia. Rareori am dat gres. Stiam dupa niste semne ale mele ca se apropie ziua aceea. Sa te invat: uita-te pe ferestruica asta, de la capul patului meu, pe langa creanga de mar si spune-mi daca vezi cumva asa, ca o dunga albastra pe deasupra padurii. O vezi? Asa, o dunga albastra pe deasupra pomilor, si subtire. Cand dunga aceea se mareste si se intinde pe cer, atunci poti sa stii ca primavara ii la distanta de-o zi. Sa vede? O vezi prin geam, peste deal? Daca se vede ii bine. Insamna ca nu mai am mult de asteptat”.

http://www.formula-as.ro/2011/960/societate-37/maria-din-florese-si-povestile-ei-13492

MARIA GROPII

Mos Toma si maiestruta lui

L-am asteptat in fata portii, pana cand a venit de la magazinul satesc. N-avea mare lucru in traista, o paine si doua portocale, pentru nevasta care-l astepta acasa. De cativa ani, zilele lui se rostuiesc intre grija pentru albinele ce dorm somnul de iarna, sub stupii insirati in livada, si zvacnetul inimii – „ca un peste scapat din apa” – la gandul ca cea care i-a fost alaturi inca de pe cand era doar copil, ar putea pati ceva in absenta lui.

Tata albinelor

Toma Moise Hateganu din satul Florese are optzeci si unu de ani. A lucrat in mina de la Teliuc, mai bine de un sfert din viata lui. Un sfert de viata petrecuta in intuneric, fara lumina, sub pamant. Poate de aceea, el este acum cel care o intelege cel mai bine pe nevasta lui, Maria, care a orbit de cativa ani, traind intr-o vesnica noapte. „Cateodata, cand eram acolo, in fundul pamantului, ma gandeam ca nu poate fi pedeapsa mai mare pe capul unui om, decat aceea sa nu poata sa mai vada. E mare povara sa nu vezi ce se petrece in jurul tau si sa fii silit sa te increzi in alte simturi, nu in ochi. Sa vezi cu pipaitul, cu auzul. Era ca o sarbatoare, cand ieseam afara din mina si vedeam cat de frumoasa este lumea. Uitam de tot greul vietii de miner, de sculatul zilnic la ora patru, de drumul pe jos, cale de kilometri, uitam de lupii care ma insoteau cu umbra lor furisata, in noptile de iarna, cand mergeam la lucru. Parca nu mai aveam nici o grija cand ma vedeam iar afara. Cate culori, cate flori, cata lumina a lasat Bunul Dumnezeu pe pamant, pentru ca oamenii sa se poata bucura! Ajungeam acasa, si acolo iar eram linistit si fara griji, caci nevasta mea le rostuia pe toate, si nimeni n-o intrecea la chiverniseala si la gospodareala. O muiere de aur mi-a dat Dumnezeu, o maiastra in toate. Daca ea a avut in grija copiii, casa si campul, cu toate muncile, eu am putut sa ma apuc de albinarit, ca-mi placea sa stau mai mult pe-afara, sa petrec vremea la soare, ca si cum ar fi trebuit sa castig inapoi ceea ce-mi furase mina. Asa am ajuns sa fiu stapanul, tata albinelor de sub coasta padurii. Si daca nevasta mea era de nota zece in gospodarie, si eu sunt de nota zece intre albine. Nimeni nu stie mai bine ca mine sa le desluseasca felul si viata”. Apoi badea Toma ne pofteste in curte, apoi in casa, isi lasa cojocelul si caciula in cui, si se apropie de patul in care nevasta lui oarba si bolnava il asteapta cu stiri din sat. Ii ia mainile intr-ale lui, o mangaie pe obraz, da din cap necajit, si cand se intoarce catre noi, nu-si poate ascunde ochii inlacrimati.

Copii de suflet

Maria si Toma Moise s-au cunoscut de copii. Au fost amandoi infiati de catre niste familii mai instarite din sat. Cei care i-au crescut erau frati si, asa cum era randuiala in acele vremi, au avut grija ca averea stramoseasca sa nu se piarda.

Bucuros de lumina zilei

Din doua, trei vorbe, s-au inteles si asa au ajuns Maria si Moise sa se cunune, desi erau doar niste copii, ea avea putin peste saisprezece ani si el optsprezece. „Am avut nunta in luna martie, pe o vreme tare frumoasa si insorita. Noi n-am avut vreme sa tinerim prea mult, cum e obiceiul astazi. Viata noastra, a padurenilor, a fost intotdeauna grea. Nu era vreme de dragoste si dragostea noastra era aspra. Cand mosul care m-a infiat mi-a spus sa ma insor, ca sa nu se piarda averea, cu fata infiata de sora lui, n-am avut ce zice. M-am gandit ca poate ne-om intalege, ca doar si ea fusese luata de suflet, stia si ea ce inseamna sa cresti in casa straina. Si nu-mi pare rau ca ne-am luat, pentru ca ne-am intales bine, asa a lasat Dumnezeu, asa planuri bune a avut cu noi. Dar nu ne-a fost usor. Dupa ce ne-am luat, la putina vreme, am pierdut toata averea. Au venit comunistii si ne-au luat tot ce aveam la ceapeu. Vaci, oi, bivoli, pamant, toate s-au dus, ca si cum nici n-ar fi fost ale noastre, castigate ani de-a randul, prin trai si munca de osanda, nu altceva. De suparare, cand si-a vazut munca de-o viata batjocorita, mosul meu a si murit. Si-asa am ajuns sa lucrez la mina, ca sa avem un ban, cat de cat, caci nu puteam trai doar din ce ne-au lasat comunistii. Intre timp, nevasta mi-a facut patru feciori, si pana i-am ridicat, de i-am dat la casele lor, a trebuit sa tragem amandoi, ca doi cai neinvatati cu statul pe loc”.

Culoarea ochilor, primavara

Nu e usor sa stai toata ziua in pat si sa nu mai poti face nimica prin gospodarie, dupa ce o viata intreaga te-ai sculat cu mult inainte de rasaritul soarelui si te-ai dus la culcare cu mult dupa lasarea intunericului. Nana Maria, nevasta lui Toma Moise Hateganu, nu mai traieste decat prin zgomotele care ajung la ea din lumea pe care n-o mai vede de cativa ani. Nu mai are somn si n-are vise. Dumnezeu i-a luat vederea si i-a lasat in loc gandurile. „Ma gandesc la cate am trait, la cate am facut, la altele pe care nu le-am putut face si nu le-am putut trai. Ma gandesc cum s-ar fi schimbat viata mea, daca m-as fi dus atunci, demult, cand m-au chemat niste inspectori la Hunedoara, la scoala de invatatoare, si eu n-am putut sa ma duc, mi-a fost rusine, pentru ca n-aveam decat haine padurenesti, din acelea cu balti de fier la brau, peste bracire. Cum sa ma fi coborat, asa imbracata, de-aici dintre munti, la oras? Da’ nici de viata ce-am dus-o nu-mi pare rau. Mi-o placut tare munca. Cat eram in putere, meream cu carul, faceam cate treizeci de care de fan pe vara, meream la plug, la carat gunoiul pe aratura, toate lucrurile le faceam pe-afara. Iarna coseam camesi, costumele baietilor, teseam toale, tot ce apartine de casa padureneasca stiam sa fac. Tata lumea se mira de cate stiu io face, acu’ se ingrozeste de cum am ajuns din cauza bolii. N-ar mai trebui sa-mi zica lumea Maria lui Moise Tomutonii. Maria Gropii ma cheama de-acuma inainte, ca numai groapa ma mai poate scoate din viata asta zacuta, tintuita in intuneric. Mai demult, aveam ochii caprii, si parca se deschideau un pic la culoare cand venea primavara. Acuma, de atatea ganduri, nu stiu cum s-o mai fi facut. Sunt negri si pe dinafara oare? Spune-mi dumneata cum se vad, cand te uiti asa la mine, cum ii vezi?…”.

„Fala-n zadar”

Moise al Tomutonii, barbatul nanei Maria, mi-a adus un brat de camasi cusute de nevasta lui, ca sa vad si sa ma minunez. Si nu pot decat sa ma minunez cand le vad. Rauri de flori umplu manecile bogate, culori sterse de vreme, lucratura marunta, de filigran, cipca delicata la maneci si la poale. Cum sa nu te pleci, ca in fata unei regine, inaintea unei femei care poarta asemenea haine, ma intreb si-mi doresc, brusc, sa ajung sa pot imbraca si eu o asemenea camasa. „Cum sa nu orbesti, doamna draga, daca o viata intreaga ai cusut si-ai lucrat numai de astea? Uita-te aici ce lucratura, uita-te cat e de marunt pasul cusaturii, de parca e desenat cu creionul si nu impuns cu acul si ata”. Ma uit, si intr-adevar, asa este. „Si gandeste-te, doamna, gandeste-te numai ca cele mai multe le-a facut la lumina lampii, pe vremea cand nici macar nu aveam curent in casa”. Cu miscari sprintene, care nu-i tradeaza cei optzeci si unu de ani impliniti, Moise imi mai aduce si camasile lui barbatesti, si ale feciorilor de cand erau mici, si la urma imi pune in brate si un cojocel cusut cu flori dese, rosii si negre, pe care nana Maria il purta „doar de sarbatori”.

Maria, cu naframa aranjata de mos Toma

Cata vreme noi privim si pretuim hainele imparatesti, nana Maria surade fugar, sprijinita de perna, si-si strange mai bine pe langa ea patura cu care este invelita. Moise o vede, ma lasa cu camasile acelea in brate, se duce si se aseaza langa ea, pe pat, ii potriveste parul, ii aseaza basmaua, fara sa i-o lege, i-o pune doar asa, ca sa o pregateasca pentru poza. Ii aranjeaza si camasa si-i indreapta cu miscari blande o cuta pe care numai el o vede. Ma uit la ei si nu pot sa nu bag de seama gingasia cu care o prinde de mana, nu pot sa nu vad cat este de delicat cand o ajuta sa bea apa, cat de atent cand ii da sa manance o bucata de mar. Nu pot sa nu vad lacrimile stapanite din ochii lui albastri, mai albastri ca cerul de iarna de afara. Sunt impreuna de o viata, au mai bine de saizeci de ani de cand traiesc laolalta, si uite ca mai este loc intre ei de duiosie, mai incape inca blandete, mai are loc rabdarea. Chiar daca Moise fusese „ca o cununa”, cat a fost tanar, „nici lemne-n foc n-o trebuit sa bage”, ca n-a stiut ce-i munca pe langa casa, venea acasa de la mina doar sambata, uite ca acuma, nacazul si „sala de boala” ei l-au invatat sa faca de toate. „Inchipuie-ti numa’ ca atunci cand a facut prima data mamaliga, a venit la mine sa ma intrebe cata sare sa puna. Nici atata n-a stiut el sa faca, sa puna sare in mancare. Asa l-am grijit de bine si l-am pretuit cat am fost sanatoasa. Nu era el asa milos de mine cat era tanar, dar acu’ n-are incotro si nu-i usor nici de el, ca e batran de-acuma si a lucrat atata amar de ani sub pamant, la mina. Nu-i usor sa nu vezi soarele atata vreme”.
Stau cu camasile Mariei in brate, si nu indraznesc sa-i intrerup. Mos Moise ma vede intr-un tarziu si parca-si aduce aminte de ceva, mi le ia si le duce inapoi, in „casa buna”, de unde le-a adus. „Ce sa mai facem noi cu ele acuma? Cu ce ne ajuta ele pe noi? Cu ce o ajuta pe femeia mea, care nu mai vede, ca a cusut cele mai mandre camesi padurenesti din cate s-au vazut? Cand eram tineri si satul era plin de oameni, era o intrecere intre noi, care poarta camasa mai mandra, mai inflorata. Acuma, satul asta se pustieste, scoala s-a inchis, tinerii au plecat la oras, mai suntem cativa batrani, cui sa ne mai aratam in costumele noastre de sarbatoare? Cine sa se mai minuneze de femeile noastre, care coborau dealurile usor, ca si cum ar fi mers tot pe ape? Poate lupii si jivinele care or umple satul in curand. Lumea asta moare cu noi odata. Fala-n zadar viata asta, fala-n zadar tineretea cu mandria ei. Ajungi batran si nu-ti mai trebuie decat un loc in care sa pui capul si-n care sa astepti semn de chemare de la Cel de sus. Si e mare lucru cand in momentul acela nu esti sangur pe lume, cand e langa tine omul cu care ai impartit o viata intreaga, si bune si rele…”.

http://www.formula-as.ro/2011/961/asul-de-inima-45/maria-gropii-13524