Skip to content

Poveste din Tara Pădurenilor

30/04/2010

…”De la Târgu Jiu or venit, Curpen, fost un sat acolo, Curpen, comună şi de-acolo or venit. Şi s-or aşezat aicea, la pădure ş-or tăiat-o ş-or făcut cărbuni cum zâc, ş-or dat la Inedoara ş-o rămas acum care une o tăiat acol o rămas, ş-o făcut bordei în pământ. Oamenii or plecat de-aicea tăt din cauza iişcolii şi dintr-a apii că n-or avut apă, apa departe, copiii trăbă să-i ducă pin Topliţa să-i trimeată or la Teliuc or la Nedoara, n-aveu une s-ăi ntr-altă parte să înveţe să meargă la işcoală, numa p-aci. Apăi s prea departe. Aici am rămas numa patru bătrâni…( pauză). Patru bătrâni am rămas şâ….(pauză lungă), altcineva n-o mai rămas nime. Plecat tă pă rînd… (pauză), or cumpărat p-acolo, ş-or făcut şi aicea nu mai vin mai mult…( pauză lungă, latră câinii). Nu, nu să mai întoarce nime…

Şi caseta se derulează mai departe: un fragment din Carmina Burana, Pink Floyd, un fragment din Cenaclul Flacăra la Hunedoara în 1981: …”viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea ?”

Urlă vântul rostogolit prin deschise ferestre de părăsite case. Greieri, miros de câmp, soare năucitor şi iarbă necosită până-n brâu. A fost cândva un drum pe aici. Mesteceni au crescut  şi-n drum şi prin livezi, pe stâncile albastre şi cerul acela violet, dincolo de toamna mestecenilor. Şi viscolul vuind în creastă, rostogolind zăpezi în negura pădurii spre hăul văii fără fund. Zăpadă orbitoare, ger nebun, mistreţi şi cerbi şi căprioare. Şi plita cuptorului încinsă în casa bătrânilor fără bătrâni şi ţuica şi vinul şi iar viscol sfârşind pământul dincolo de uşa încuiată-n noapte, la casa bătrânilor fără bătrâni. Şi ultima dată, cu soţia mea şi cu bunul meu prieten, Eugen Evu. Drumul tot mai lung şi tot mai greu. Iar sus, în satul care-a fost, printre mesteceni înfloreau pomii. Ne-am fotografiat. Vântul nu mai flutură tarkovskian perdelele în ferestrele caselor părăsite. Nu mai sunt perdele şi nici case. Nişte ruine doar, din care au răsărit copaci.

Cu mulţi ani în urmă, la Cannes, era premiat un film cu numele „Copacul cu saboţi”. Dintr-un sătuc sărac din Italia, o pereche de tineri proaspăt căsătoriţi, a plecat în lume. Saboţii, singura lor pereche de încălţări, i-au agăţat într-un copac. După o vreme, copacul s-a umplut de saboţi. Mi-a povestit acel film cineva, la Bucureşti, după ce îmi văzuse filmuleţul de 15 minute, „Curpen 81″. Era un eseu cinematografic, pentru că, un reportaj ar fi fost cenzurat fără discuţie în acei ani, când, numai „cuceririlii socialismului” trebuiau promovate. Marele şi regretatul critic de film care a fost Florian Potra, a spus atunci că imaginea filmului este a la Tarkovski, deşi spre ruşinea mea, până atunci nu văzusem nici un film al marelui Tarkovski.

Ce voi povesti în cele ce urmează, nu este scenariul unui film suprarealist. Este o poveste adevărată, dramatică, dar mai ales, este o poveste din Ţara Pădurenilor.

La Curpen am ajuns prima dată în vara lui 80. Împreună cu Dl. S am urcat  panta abruptă de la Mănăstirea Prislop spre „ ota 1000″. Erau copţi cireşii sălbatici. Nu mai aveam apă şi soarele ardea nemilos. Am hotărât să  coborâm spre lacul Cinciş, prin satul Curpen, însemnat pe harta noastră.  Erau 700 de metri diferenţă de nivel. După câteva ore de sete şi mers prin hăţişuri, am ajuns în sat. Totul era pustiu. Vântul se zbenguia în perdelele ferestrelor deschise, multe vaze cu flori de mult uscate. Undeva lătrau nişte câini. Deodată, printre scândurile dintr-un gard, am văzut ieşind două mâini. Un bătrân cu coatele sprijinite-n gard se uita tăcut la noi. Ne-a  dat apă şi-am intrat în vorbă. Aşa am aflat că în sat mai erau doar două familii de bătrâni, soţ şi soţie, vecini,  casă în casă. Dar, erau certaţi de ani de zile şi nu vorbeau unii cu alţii. Deşi satul era colectivizat, fiecare familie avea câte o vacă, nişte găini, porci şi câini. Dar aveau şi o proprietate comună: un măgar fără un ochi. Fără să-şi vorbească, cele două familii, foloseau  măgarul în comun, după un program stabilit cu mulţi ani în urmă: cu el cărau apa de la doi kilometri, din fundul unei văi întunecate. Mai târziu, am „vizitat” satul. Din biserică lipsea clopotul. ultimul-batran-satul-curpen.jpg Spunea bătrânul că a fost un clopot mare, din bronz, pe care l-au ascuns într-o noapte bărbaţii satului, după ce biserica a fost părăsită. Acolo, pe duşumeaua bisericii, am găsit un ziar: „Drumul Socialismului”, ziarul judeţean editat la Deva. Era din 1967 şi mi-a atras imediat atenţia, titlul mare al unui articol pe prima pagină: „În judeţul Hunedoara s-a terminat elctrificarea tuturor satelor”. Am râs amar pentru că tocmai aflasem de la bătrân că satul Curpen, sat cu treizecişişase de fumuri cândva, nu a fost electrificat niciodată. Mai mult, sătenii au strâns 36000 de lei, deci câte o mie de lei de la fiecare casă, bani mulţi pentru vremea aceea, prin anii 60, tocmai pentru electrificare. Dar cu banii lor s-a construit şcoala din Topliţa, sat aflat la cca. 2-3 ore de mers pe jos şi o diferenţă de nivel de 4oo de metri. De la biserică am coborât la şcoala din Curpen. În urma noastră, biserica se profila impunătoare crescută parcă din stâncă. În dreapta noastră, un abrupt ameţitor se afunda  adânc în desişul văii. Uşa şcolii, descuiată, scârţâia bacovian. Clasele erau parcă în vacanţă. Pe tablă scria „La revedere,  15 septembrie 1967″.

N-a mai fost nici o revedere. Pe o catedră, un catalog din anul şcolar 1966-1967. Pe un perete, o vitrină cu foarte multe obiecte din lemn şi hârtie colorată: obiecte fabricate de copii la ora de „lucru manual”. Dar, într-o sală, am văzut ceva îngrozitor pentru acele vremuri: pe podea, era un portret mare al lui Lenin, peste care erau aruncate măruntaiele anatomice ale unui mulaj uman din ghips, material didactic. Ulterior l-am fotografiat atât eu cât şi unul din bunii mei prieteni, plecat prin 84 în SUA. El a câştigat atunci, în anii „războiului rece”, bani frumoşi prin publicarea acelei fotografii în America.

Am coborât apoi cu Dl. S. pe drumul de căruţe spre lacul Cinciş. N-aş fi crezut niciodată că acela este un drum de căruţe, dacă nu aş fi întâlnit altă dată, căruţe încărcate cu mere, prune, cartofi şi chiar cu ţigle pe râpa aceea abruptă, înclinată pe unele locuri la 45 de grade, care de fapt era singurul drum de legătură al curpenarilor cu lumea. Târziu, în amurgul fierbinte de vară, am ajuns în sfârşit la malul lacului. Am luat câte o bere şi ne-am îmbarcat pe vaporaş spre motel. Savuram în tăcere berea, obosiţi, în timp ce vaporaşul lunecând lin pe oglinda apei, ducea împreună cu noi, imaginea unei lumi ce peste vreme nici măcar în amintiri nu va mai fi.

Între timp, una din familii a plecat din sat la nişte rude, dacă îmi amintesc bine, la Haţeg. Au rămas în satul agăţat de stânci doar un bătrân – parcă avea 80 sau 81 de ani – şi bătrânica lui. În toamna lui 81 am făcut filmul de care aminteam mai sus. N-a fost uşor de loc. Eram tânăr în urmă cu 23 de ani şi nu-mi era de loc uşor să ajung până la Curpen. Îmi amintesc, într-o zi, bătrânul era plecat la piaţă la Ghelar să vândă un borcan cu smântână. Pentru asta a coborât cei 400 de metri diferenţă de nivel şi a urcat alţi 400 de metri până sus pe platoul Ghelarului, cam patru ore de mers. Şi  la întoarcere tot aşa. În ziua aceea am discutat numai cu bătrânica. Era o doamnă cu o educaţie aleasă. Mi-a povestit că fiind mulţi fraţi la părinţi, pe ea a crescut-o preotul catolic de la biserica acum în ruină, ce se mai vede încă pe malul lacului. Şi povestea atât de frumos! Ne-a povestit cum l-au sfâşiat lupii pe cel mai bun câine al lor, cum într-o dimineaţă, un ursuleţ mînca prune din pom şi chiar dacă au dat cu „bota” în el, ursuleţul tot nu s-a speriat. Şi tot ea ne-a spus că în sat mai există o biserică, chiar sfinţită de preotul de la catedrala din Hunedoara. Cunoşteam tot satul dar, altă biserică în sat eu n-am văzut. Am rugat-o să ne ducă la ea. Atunci, doamna a luat o cheie, a traversat curtea şi a descuiat o uşă. Am intrat încet, într-o cameră mare cu tablouri pe pereţi. Într-unul era un bărbat cu cravată şi cu un sacou de modă veche, negru. Era fostul proprietar al casei în care am intrat şi a murit cu mulţi, mulţi ani în urmă fără să lase urmaşi. A fost sculptorul satului. Într-o ramă sculptată probabil tot de el, era Iisus răstignit, iar în colţul din dreapta, jos, sub picioarele bătute în cuie ale lui Iisus, era un portret decupat dintr-un ziar. Am întrebat cine e dar, doamna mi-a răspuns că nu ştie, probabil că soţul ei ştie. Era o fotografie al lui Nicolae Ceauşescu. Declinul satului Curpen a început prin 1965, anul în care Ceauşescu a ajuns la putere. Satul acesta a fost ucis de regimul Ceauşescu! Şi totuşi, portretul lui, era în ramă împreună cu Iisus! În dreptul ferestrei era o masă pe care se înălţa o biserică din lemn, cam de un metru şi ceva înălţime. În clopotniţă avea un clopot cum au vacile, de care era legată o sfoară.

– Asta e biserica, ne-a spus doamna. Când vremea e grea, (când tună şi fulgeră), venim aici şi ne rugăm. Şi după o pauză:

– Când unul din noi o să moară, celălalt o să vină aici să tragă clopotul, uite aşa!

Şi dangătul clopotului s-a amplificat şi s-a rostogolit peste sat. A murit un sat şi doamna trăgea clopotul.

Ştiam ziua când ultima familie de bătrâni pleacă pentru totdeauna din sat. Încărcaţi cu aparate de fotografiat, de filmat, trepied, casetofon şi toate celelalte de care aveam nevoie, am urcat din nou drumul spre Curpen. Atunci i-am văzut pentru ultima oară pe ultimii locuitori ai satului Curpen. Ne-au spus unde lasă cheia si dacă mai trecem pe acolo, să intrăm şi în casa lor. În ziua aceea, deşi eram „înarmaţi până în dinţi” nu am tras nici un cadru. Bătrânii plângeau în hohote.

Satele din Ţara Pădurenilor au apărut aşa cum a spus ultimul bătrân din Curpen: oamenii au venit de prin împrejurimi şi s-au aşezat acolo unde au găsit de lucru. Iernile sunt lungi şi aspre în Ţara Pădurenilor, iar verile sunt scurte şi reci. Pământ arabil e puţin. Ţara Pădurenilor a fost Ţara Fierului. Fierul, şi nu pământul i-a ţinut legaţi pe oameni,  timp de trei milenii pe aceste mirifice locuri,  dar ostile vieţii.

Mai urc din când în când, mai ales în toamnele lungi, potecile abrupte spre platourile înalte din Ţara Pădurenilor. O chemare ancestrală mă poartă prin satele cu case străvechi din Ţara Pădurenilor.

Ţara Pădurenilor fără Pădureni!

http://www.romanianvip.com/2009/01/poveste-din-tara-padurenilor/

Anunțuri
3 comentarii leave one →
  1. 23/07/2010 1:44 pm

    Mi-a facut placere sa citesc articolul sau, mai bine spus, povestirea… Multumesc!

  2. Laura Petroianu permalink
    25/03/2012 6:37 pm

    Povestea este numai suflet.

  3. cirstea petrisor permalink
    14/02/2013 7:40 am

    superb te lasa fara cuvinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: