Skip to content

Padurenii

Tinutul Padurenilor (sursa: Kräutner: Munţii Poiana Ruscă. Ghid turistic)

Pe platoul Munţilor Poiana Ruscă, pe plaiurile însorite ale culmilor care coboară din vîrful Rusca, s-a conservat o populaţie băştinaşă cu rădăcini adînci în trecutul neamului românesc. Locuitorii aşezărilor din această regiune îşi spun „pădureni“. Ei reprezintă o „insulă etnografică“ în care s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală şi de diferenţiată faţă de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în: amplasarea aşezărilor pe culme, culturi agricole pe dealuri terasate, lipsa olăritului, portul specific (în special al femeilor) şi graiul.
La începutul secolului II e.n. partea de est a Munţilor Poiana Ruscă se afla în aria principalelor centre dacice şi romane. La poalele masivului, în depresiunea Haţegului, era aşezată capitala provinciei Dacia Ulpia Traiana Sarmizegetusa. O parte din daci se retrăseseră în munţii învecinaţi. Poziţia geografică a aşezării pădurenilor le-a permis, probabil secole de-a rîndul, o izolare parţială faţă de influenţele externe mai tîrzii, ceea ce explică conservarea, în graiul actual, a unor expresii de origine latină, cum ar fi, de exemplu, „a vulnera“ pentru a lovi şi păstrarea unor entităţi particulare ale portului. Totuşi, influenţa slavă a reuşit, mai tîrziu, să pătrundă în ţinutul pădurenilor. Mărturii au rămas, între altele, în grai şi în denumirile unor localităţi, cum sînt, de exemplu, Ruda, Dobra, Sohodol. Particularităţi etnografice asemănătoare s-au păstrat izolat la sud de Dunăre, în R. P. Bulgaria (R. Vuia, 1958).

Satele pădurenilor nu depăşesc limita zonei înalte de platou a Munţilor Poiana Ruscă, răspîndirea şi denumirea lor fiind indicate în schiţa alăturată. Prima atestare scrisă a unora dintre aceste aşezări datează din 1297, şi anume, printr-un document în care satele Zlaşti şi Ruda sînt menţionate ca supuse ale pîrcălabului de Hunedoara. Ulterior, în secolele XIV şi XV găsimmenţiuni despre toate aşezările cunoscute astăzi şi despre altele care probabil, au dispărut cu timpul.
Pădurenii se înscriu în tipul dinaric, cu cap rotund (brachicefal), faţa lungă (leptoprosop) şi nas proeminent. Ocupaţia lor constă în creşterea vitelor, cultivarea unor suprafeţe restrînse pe terase nivelate în jurul aşezărilor, sculptură în lemn, ţesătorie şi broderie, toate în limitele ne-cesităţilor de trai propriu. În ultimul timp mineritul şi lucrul în pădure au devenit preocupările de bază ale pădurenilor.

În privinţa portului, particularităţile se referă în special la cel al femeilor, costumul fiind ornamentat cu mult gust prin modele geometrice încadrate în chenare cu unghiuri drepte şi dezvoltare preferenţială pe verticală. Broderia acestei ornamentaţii este colorată în acord cu vîrsta: de la roşu curat pentru tinereţe se ajunge treptat printr-un adaus armonios de negru şi brun la nuanţe mai închise de culoare purtate în anii maturităţii, pentru a sfîrşi cu negrul curat, ca simbol al bătrîneţii. Podoaba capului este o basma de sub care ies simetric două şuviţe de păr în formă de colţi, întărite şi lipite de frunte cu zahăr dizolvat în apă. În jurul gîtului se poartă un lanţ cu taleri de argint.

Femeile poartă oprege (înainte şi înapoi), două piese de lână care înfăşoară partea inferioară a corpului, strânse ca o fotă, ce dă un aspect mai svelt femeii pădurence. Ea este bogată în ornamente cu tăblii late de-a lungul mânecii şi la gura pieptului cu o cusătură grea şi izbitoare de culori aspre: roşu, negru şi albastru.

Găteala capului este deasemnea originală prin conciul de forma unei bonete cu un corn îndărăt, cusut cu figuri negre şi învălit cu o broboadă albă şi lungă. În picioare, femeile şi bărbaţii poartă opinci cu gurgue foarte înalte. Bărbaţii poartă cioareci strâmţi, laibăr scurt de lână şi pălărie cu marginea întoarsă. Desene: http://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoARDEALhateg.html

O altă trăsătură caracteristică, demnă de semnalat este ospitalitatea pădurenilor. Din păcate această moştenire nobilă a trecutului s-a pierdut cu timpul mai ales în regiunile miniere.

„Ceea ce individualizează Ţinutul Pădurenilor sub aspectul liricii funebre este Cântecul Bradului, conservat în Poiana Răchiţelii şi practicat ori de câte ori defunctul este tânăr. În dimineaţa zilei înmormântării tinerii aleg bradul din pădure, pe care îl sacrifică, după ce îşi fac semnul crucii, urmând să îl poarte pe umeri până în sat. La marginea pădurii cortegiului simbolic i se alătură grupul de femei care, interpretând Cântecul Bradului – îl conduce până la casa mortului. Acolo, bradul – sprijinit cu vârful de streaşina casei – este împodobit de tinerele fete în timp ce femeile continuă dramaticul cântec. (…) După îngropăciune, bradul se înalţă lângă cruce şi se aruncă mac pe mormânt. O femeie împrăştie apă şi seminţe de mac în urma celor care pleacă din cimitir, încheind astfel ceremonialul.” – Grigore Leşe

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: