Skip to content

Minunea din Tara Padurenilor

14/11/2012
Biserica dacica din Valari

O biserica… vrajitaBiserica e invaluita in panze de paianjen, ca-ntr-un cocon straveziu. Ascunsa parca in aceasta incalcitura fina, stralucitoare. Alaturi de ea, cei doi barbati par uriasi. Tampla le ajunge la streasina. Oameni grosi, aspri, cu obrazul neras, privirea incruntata. Si tacuti. Tacuti ca pamantul. Crasnicul Popa Miron isi da jos, incet, sapca de pe crestetul chilug.

Buzele-i sunt subtiri si stranse, pana ajung o dunga. Ochii coborati spre bocanci, rusinati parca. Un baietan mare, de 60 de ani. Se inchina in fata usitei ca de pitici. Isi apleaca tare trupu-i matahalos ca sa poata patrunde prin bolta de bezna. Nici un om matur n-are cum sa intre acolo fara sa-si plece capul. Asa, ca-ntr-o obligatorie rugaciune.

E o biserica pe care o poti lua in palma. Cat o barcuta neagra pe umarul unui deal dintr-un sat hunedorean: Valari. Uitata acolo, pe-un damb. Parasita de toata lumea. Si totusi, o capodopera. Veche de-o jumatate de mileniu.

Un miracol de supravietuire a lemnului. Generatii de specialisti au cercetat-o si masurat-o pe toate partile, uimindu-se de armonia proportiilor, a artei si-a tehnicilor de constructie. „Un monument istoric uluitor!”. „Un martor de arhitectura sacra dacica”, s-a spus, fiind asemuita cu templele dacice de pe columna lui Traian.

Biserica dacica din ValariCrasnicul Popa Miron

Unica in tara si in lume. Douazeci si cinci de stalpi, „ustiori impuiati”, o strang laolalta, ca niste oameni cu bratele arcuite, prinsi intr-o hora ancestrala. Chiar o hora e biserica asta! O lucrare magica, legata parca printr-o strasnica ursire sa nu se dezmembreze in veci.

Ii ating incheieturile, talponii de stejar, pilastrii cei fermi, arcadele ce tin inca zdravan stalpii de grinzile stresinii, si mereu ma minunez cum de-au putut dainui atatea veacuri toate aceste tatani si imbucaturi, sub noianele de ploi, ninsori si de vanturi, dar mai ales inconjurate de-o atat de rece si indelunga nepasare a oamenilor. Din 1936, nimeni n-a mai slujit inauntru, imi zice crasnicul Miron, morocanos si absent. Nici o clipa, niciodata. Si totusi, „ceva” a ramas aici. Fara indoiala.

O simt cand imi plimb degetele prin brazdele seculare ale lemnului taiat candva prin nopti cu luna noua – lemn tare, otelit, nepatruns de ape. Nu e doar obisnuitul negru afumat, de barna batrana. Culori stranii se preumbla prin fibra lui, odata cu fiece schimbare a luminii soarelui: cand galbene-aramii, cand roscat-chihlimbarii, cand mahnite si innegurate, precum un chip strabatut de umbrele amaraciunii.

Si sunetul – fibra usoara, metalica, rezonanta. Bat de cateva ori in peretele cald, parca abia parasit de respiratiile taranilor ce au iesit de la slujba, si din toata fiinta ei intreaga biserica rasuna ca un clopot. Un clopot din lemn, ce umple lumea de larma, la fiecare lovire cu muchia degetului.

Legamantul stramosilor

Nu stiu de ce, dar simt ca trebuie sa aflu mai mult despre bisericuta asta. Povesti vii, de la localnicii tarani. E ceva aici, in satul asta, un mister care ma incita, care ma indeamna sa intreb, sa aflu.

Biserica dacica din ValariPopa Niculae

Din 1936, nimeni n-a mai intrat niciodata in biserica. Doar cativa crasnici, asemeni lui Miron Popa, care au mai deschis-o rareori, eventual pentru cativa restauratori curiosi, ce apoi au plecat fara sa faca nimic. Acum cateva luni au aparut in sat niste tineri arhitecti care i-au invelit acoperisul spart cu o prelata. Tot a fost bine. Era spart, ploua inauntru, peste masa altarului.

Tinerii aveau aprobare, obtinuta dupa lungi demersuri. Si asta a fost tot o minune. Barbatii din consiliul parohial le-au spus ca si ei au vrut sa repare acoperisul. Au adunat bani, sita, scanduri, totul. Au fost insa amenintati cu inchisoarea, daca muta „un cui” din monument. „Lasati-o sa se prabuseasca, dar nu va atingeti de ea, ca infundati puscaria”, asta a fost vesnicul mesaj al autoritatilor, an dupa an.

Acum cateva luni, primarul si preotul au venit iarasi aici, impreuna cu niste oameni de la muzeul Astra din Sibiu. Dar satenii au refuzat sa dea biserica marelui muzeu sibian. Batranii din consiliu au stat muti, drepti, neinduplecati. Cu privirea aceea intunecata a lor si cu palariile negre in maini. „Nici morti nu o dam”. Atata au zis.

„De ce?”. „N-o dam. Biserica asta-i a noastra si nu-i de dat”. Uniti, indaratnici, aparau o vechitura paraginita in care nici unul nu apucase vreodata sa puna o lumanare, ba unii nici macar nu dorisera sa urce pana la ea, de zeci de ani. De 73 de ani, satul are o biserica noua. Putin mai in sus, pe apa Valaritei. In ea au investit totul.

Cea veche nu le mai spune nimic. Nici o amintire nu-i mai leaga. Si totusi, oamenii nu vor sa renunte la ruina din varful dealului. Crasnicul Miron imi spune, intr-un tarziu, ceva despre un „legamant”. Nu poate preciza in cuvinte ce-ar insemna asta. „Un legamant, facut candva…”. La fel avea sa-mi zica si Popa Niculae, un om de vreo 75 de ani, pantecos, c-o palarie verde trasa pe ochi, ce locuieste mai la vale.

Biserica dacica din ValariTurla bisericii, batuta in solzi de sita

„N-o lasam sa ne-o ia, finca aicea s-o facut un legamant…”. Si tot la fel mi-a spus si Parascheva Ionescu, singura locuitoare care-a mai ramas intr-un catun izolat, deasupra Valariului – Droblea. Traieste singura-n varful dealului, cu cinci caini vlajgani, care o pazesc de mistreti, si inca mai pastreaza in ograda casa batranilor, veche de… 350 de ani. O ruina de barne, dar inca in picioare, chiar si cu sticla veche pe geamuri. Si ea stie de „legamant”. Cand „tuna” (coboara) spre sat, drumul ei „se face” pe langa biserica.

Atunci se opreste si se inchina. Tot dealul acela al bisericii – stie ea – e plin cu morminte care nu se mai vad. Un deal plin cu morti, pana-n adanc. In spatele casei sale, are tot un deal, acoperit de-o padure tanara. Pornind din curte si pana spre varf, sunt ingropati toti mortii din neamul ei. Crucile acelora ce s-au stins mai recent inca se mai vad. Multe, scheletice, povarnite. Pe celelalte le-a inghitit padurea. Vom urca prin codru si ea-mi va arata prin desisuri:

„Aci ii mosu’. Aci ii tata lu’ buna…”. Toti valarenii au asemenea cimitire lungi in spatele casei, urcate pe culmi. Acolo isi ascund si azi raposatii. Foarte putini isi ingroapa mortii in cimitirul nou. Despre „hal vechiu” nu-mi zice nimeni nimic. Zic ca nu stiu unde e, nu l-au prins. Sau poate ca stiu, dar tin tacerea. Asa, ca un fel de legamant.

Insemne stranii, „dacice”

Parca si paianjenii ocrotesc biserica, invaluind-o cu panza lor sidefie.

Biserica dacica din ValariIntrarea in biserica

O simti pe par, pe fata, pe haine. Inauntru e ca-ntr-o casa batraneasca in care parca ai fi trait de cand lumea. Te obisnuiesti usor cu intunericul, caci e strabatut bland de fuioarele amiezii ce patrund prin ferestruicile inguste cat un chip de om.

Si-ncepi sa cotrobai fascinat printre lucrurile stravechi, prabusite de atata vreme care-ncotro, incat au fost acoperite, la randu-le, de panzele paianjenilor. Masa altarului, cu piciorul ei incovoiat, de piatra, crescut parca direct din pamant. Sfesnicele lungi, cazute de-a curmezisul, pe podea, inaintea altarului. O strana povarnita, la care a cantat, candva, cine stie ce dascal batran…

Toate au fost lasate asa, ca-n ziua parasirii. Aveam sa constat asta privind niste poze mai vechi, de cand biserica nu era inca acoperita cu prelata cea alba. Cum or fi incaput in „nava” asta 90 de suflete, asa cum scrie in cronici? Ce liturghii tainice s-or fi petrecut aici, vreme de secole, neincetat? Nu prea cred in „energii” ale locurilor sau alte lucruri din astea.

Dar simt ca acest naos batran si pustiu are inca o „caldura” aparte, ce-ti alina sufletul, data de atatea mii de slujbe si rugaciuni; ca inca este insufletit, familiar, primitor. Fata de alte monumente lasate de izbeliste pe care le vazusem, aici parca nu miroase a mucegai, decadere si putreziciune. Aici parca inca miroase a mir.

Biserica dacica din ValariFereastra cu cruce

In cadrul usii isi face aparitia un personaj straniu. Ne priveste prin niste lentile de ochelari rotunde si groase, cu un calm misterios si-un zambet abia schitat, fara sa spuna nimic. De unde aparuse? Crasnicul e departe, il vad afara, sezand in iarba, ne asteapta sa plecam. Ion Peticel sta in usa, tacut. Imi arata doar, pe o fasie de lumina, ceva de pe peretele de langa intrare, in stanga, imediat dupa usa. Ma apropii si-mi incordez privirea: cum de nu le vazusem?

Pe lemnul batran incep sa se desluseasca serpi, balauri, lupi, tapi, diavoli, sori, semne si cifre bizare, toate zgariate sau scrise cu un fel de carbune, intr-o invalmaseala halucinanta. Apare cuvantul „Lupu”, cu slove vechi, chirilice. Cercuri concentrice deasupra…

Chiar si un chip de om. Iscodindu-ma cu ochii sai mariti de lentile, Ion Peticel sopteste c-ar fi facute chiar de primul mester al bisericii si ca acela ar fi chipul sau. Un autoportret scrijelit in lemnul afumat. Greu de crezut. Dupa stil, semnele acele nu par a fi fost scrise tocmai acum cinci veacuri, iar carbunele, oricum, n-ar fi rezistat. Cu acelasi calm glacial, adormit, rezemat de usa, valareanul imi relateaza ca a vorbit candva cu un om, in urma cu vreo patru decenii.

Si acela i-ar fi povestit ca semnele astea au fost acoperite sute de ani c-o carpa intinsa, ca un fel de fresca, si de aceea s-au pastrat, in taina, pana azi. Il tine minte pe strainul acela: „barbat asa, solid, ‘nalt, la 55-58 de ani. Statea aicea, in beserica, si „citea” semnele dacice…”. Dacice! De unde pana unde? Dar Ion Peticel se retrage tacut din bolta de lumina, pe nesimtite, ca o umbra. Ne asteapta afara, langa crasnic. Atat stie si atat a avut de zis.

O nesimtita delasare

Biserica dacica din ValariIon Peticel

Tarziu aveam sa-mi dau seama ca ceva din spusele lui Ion Peticel e, totusi, adevarat. Trei zile aveam sa cutreier intreaga regiune, in cautarea unei cat de mici stiri despre biserica asta mica. Preotul Tiberiu Braila sta departe, la vreo 25 de kilometri, nu vine la Valari sa slujeasca decat o data pe luna, caci i s-au dat cinci parohii in ascultare si n-are incotro.

L-am cunoscut acasa la el, in satul hategan Ostrov, si mi s-a parut un om cu bune intentii. Stiam, de altfel, ca si valarenii il pretuiesc. Parinte tanar, gospodar, tocmai se intorcea de la munca campului, zambind, c-o palarie de pai pe cap. Imi arata solicitarile pentru fondurile de restaurare, pe care le-a scris el insusi, de-a lungul anilor, fara nici un folos. Nu stie mai multe despre bisericuta.

Decat aceleasi legende binecunoscute: fie c-a fost adusa acum 350 de ani din Poiana Rachitelii, fie c-a ramas pe locul ei, de sase (!) veacuri (si-mi arata un inscris). Intr-adevar, i-a auzit si el pe unii batrani sau profesori care-au trecut pe acolo ca ar fi „dacica”, si ca semnele dinauntru ar putea fi autentice. Dar ce stie el? Si ce-ar putea face? Nimic, fara bani. Si, mai ales, fara aprobare de la „Inaltul”.

Biserica dacica din Valariprof. Nicolae Ceriser

Despre acesti „Inalti” imi vorbeste si prof. Nicolae Ceriser, directorul Muzeului Castelului Corvinilor, care a cercetat, si el, indeaproape, biserica Valariului. Zice lucruri deloc noi: ca pacostea vine, adesea, tocmai de la autoritatile clericale, ce nu te lasa sa atingi aceste monumente, chiar daca nu se-ocupa deloc de ele, avand alte „prioritati”: „biserici noi, multe, si repede-repede”, catedrale aberant de luxoase, cu care sa se poata apoi trufi. Alte prioritati au si primarii, carora numai la „vechituri” nu le sta capul, ci doar la cum sa faca bani cat mai rapid. Concluzia: o nesimtita delasare.

Biserica dacica din ValariPreotul Tiberiu Braila

Si Nicolae Ceriser iubeste mult bisericuta asta. „Un miracol, o capodopera. Unica in tara!”, exclama, si-i simti indignarea profunda, in fiece vorba.

Insa ceea ce-i cel mai revoltator la biserica din Valari e ca aceasta ar putea fi refacuta… foarte repede! N-a putrezit de tot, pictura n-are, e oarecum trainica, deci… „E inca vie! N-ar fi nevoie decat de un restaurator si un dulgher, care sa treaca pe acolo cateva luni. Atat. E ca si cum ai privi sarcastic, ca medic, un om inca sanatos, cum moare pe picioare in fata ta…”.

Istoricul hunedorean are un vis: un muzeu al Padurenilor, in aer liber, cu bisericile lasate „in situ”, pe locurile lor. A demarat proiectul, are credinta ca va obtine banii. Imi promite ca, daca se va infaptui, in 2-3 ani, Valariul va fi salvat. De ceva vreme, o ciuperca „xilofaga” i-a atacat talpile longitudinale si acum sta sa se extinda ca un cancer in tot corpul. Daca nu se intervine „foarte repede!”, in putina vreme biserica din Valari va muri.

Nana Chiva

Unicul om din Valari care intr-adevar… stie! Stie mai mult decat crasnicul, istoricii, arhitectii si primarul la un loc. Un „mos” de-al ei a fost candva crasnic, in vremuri vechi. Acesta i-a vorbit, iar ea nu a uitat. Singura din tot satul care n-a fost atinsa de strania boala a uitarii.

Biserica dacica din ValariParaschiva Ticula, ultima stiutoare a povestii bisericii

Ticula Paraschiva are casa chiar langa bisericuta. De fapt, biserica si dealul pe care se afla sunt cuprinse in ograda ei. O casa mare, galbena cu verde, ce se proiecteaza armonios pe fundalul frematand de culori al padurii tomnatice. Alaturi e casa stramosilor, veche de 300 de ani, robusta si ingrijita, si azi s-ar putea locui in ea. Nana Chiva are 78 de ani si e bolnava. Peste cateva ore va merge la spital la Hunedoara si e adanc tulburata de aceasta plecare. Sa-si lase casele, ograda, locul ei…

Nu a mai facut asa ceva niciodata. E invesmantata curat, de drum, in totalitate in negru, doar cativa zulufi argintii ii ies de sub broboada innodata pe obraji, ca niste tesaturi albe, delicate. Vorbeste greu, cu eforturi vizibile, durerea cea cumplita i-e adunata in gatlej, chipul i se incrunta la fiecare rostire. Printre sprancenele stranse, albite, vede tremurat intamplari de demult. Avea vreo trei-patru ani, statea pe atunci dincolo, in casa batranilor, si asculta dealul cantand.

Canta dealul „parca prinauntru”, caci afara nu razbateau liturghiile preotesti, dar in casa lor, care era infipta in poala dealului, se auzeau ca un murmur… Si-o inmormantare parca, ce a trecut odata pe langa gardul lor, cu mosnegi padureni imbracati in alb, ce tineau lumanari in palme, si altii care se opinteau sa urce un sicriu urias catre culme…

Biserica dacica din ValariAcolo este cimitirul din ograda casei

Atat parca tine minte, caci era prea copila. Dar mosu’ ei, Nicodim, a apucat biserica in vremurile de glorie. Le-a povestit odata tuturor de o intamplare de pe la sfarsitul veacului optsprezece, care a cutremurat intreaga asezare. Prin glasul bunicului, Paraschiva parca vede si aude si azi: a fost o slujba mare, de „resfantire”, lume multa venea de prin toate satele si urca dealul pe langa casa ei, iar dealul era galben-intunecat si oamenii treceau prin dreptul casei si-si scoteau caciulile din cap si mergeau mai departe…

Veneau din departari, cu carute cu roti de lemn, in care stateau intinsi ologi, orbi, schiopi, suferinzi ce se vaietau si-si faceau cruce necontenit, privind in sus, ca la o ultima speranta… Doisprezece preoti au slujit in acea zi, in sobor, si-un deal intreg, plin de oameni, era cazut la picioarele lor, plangand. La sfarsitul slujbei, orbii au vazut.

Biserica dacica din ValariPortita de la ograda bisericii

Mutii au vorbit. Ologii si-au lasat carjele in iarba si s-au intors la casele lor pe picioare. Nu se stie ce s-a intamplat atunci, in amiaza aceea de toamna, dintr-un alt veac. Dar vechiul crasnic Nicodim povestea cum valarenii batrani s-au adunat tarziu, spre seara, pe colina de deasupra casei, si au facut cu totii o promisiune, ca bisericuta asta a lor nu va muri, ci o vor tine in viata, pana la urmasul urmasilor.

„Zice ca or facut un legamant, tati batranii roata, c-o sa lase cu limba de moarte sa se taie bieserica asta mai departe, finca-i bieserica facatoare de minuni. S’apai o adunat tate carjali si le-o pus in podu’ bisericii, ca sa fie marturisitoare.

Si dupa moartea lu’ popa Margau din Valari, preotu’ care-o slujit atunci in fruntea la cei doisprezece preoti, o pus si vesmantu’ lui pe masa altarului, si-o zas ca sa nu s-atinga nima’ (nimenea) de ele, ca acelea-s straie de parinte facator de minuni si acolo trebe sa ramaie in veac. Patrafiru’ de aur de la parintele Margau! Si carjali! Carjali de la schiopii care s-o tamaduit… Eu le-am vazut, or mai ramas numa’ vreo trei. Is sus, in podu’ biesericii. Apai nu le-ati vazut? Is aclo, sus in turn. No, apai treba sa fie…”.

Patrafirul disparut

In zadar am luat iarasi cheile bisericii si am cotrobait prin turn si prin altar. „Patrafiru'” si „carjali” ologilor nu mai sunt. Crasnicul Miron le-a vazut si el, candva, cand a „preluat” cheia. Patru carje in pod si un patrafir pe Masa.

Biserica dacica din ValariDesi abandonata de zeci de ani, biserica mai miroase a mir

Nu mai stie unde-s. „Le-o fi „tapat” careva undeva…”. Poate restauratorii. Poate „preotu'”. Poate arhitectii… „Le-o fi luat careva, ca ploua peste dansele…”. El n-are de unde sa stie ce-au insemnat toate astea, nu le stie povestea. Ticula Paraschiva insa a vazut si mai multe carje decat patru.

Zeci. A fost si ea un fel de „crasnica” a bisericii, ani multi, in urma tatalui si a mosului sau. Ea deschidea biserica la sarbatorile mari, aerisea si matura inauntru, stergea praful de pe lucruri, fara sa miste nici unul din loc, c-o sfiala aproape tematoare.

„N-am miscat nimica-nimica. Le-am lasat ca-n ziua ha dintai. Eu numa’ descuiam si maturam, stergeam scaunele, strana, catapeteasma… Era aclo, pe Sfanta Masa, patrafirul de aur a parintelui Margau, preotu’ nostru facator de minuni, care-i mormantat colo sus, in cimitiru’ biesericii.

Biserica dacica din ValariBrauri, tatani si imbucaturi doar de lemn

Si sutana lui si camasa lui alba de canepa, ce-o purta, si la lucru da’ si-n altar, pe subt vesmant. Tate erau aclo si eu le stergeam de praf in grija, incet, ca sa nu le deranjez de la locu’ lor. Asa am facut eu, da’ azi nu mai face nima’ nimica. S-o pricopit oamenii…”.

Incerc sa-mi inchipui: intr-o biserica parasita, o femeie mangaie vesmintele unui parinte mort acum peste un veac. Un preot din povesti, pe care nu l-a cunoscut niciodata. Atinge straiele de aur prafuite, roase de timp, intinse pe altar ca pe un trup de om. Cu varfurile degetelor le sterge de praf, incetisor. Ca sa nu le miste. Sa nu le tulbure nici macar un pliu.

Cimitirul din adanc

Biserica dacica din ValariCasa veche a Paraschivei

De ce n-a spus si altora Ticula Paraschiva povestea acestor obiecte sfinte? Ea zice c-a zis. A zis si de patrafir si de carje si de cele cateva icoane vechi, „de lut”, care acum nu mai sunt. Icoane din pamant uscat si pictat. Poate ca intr-adevar a zis, dar n-a mai avut cine s-o auda. A fost comunismul, ani grei de uitare si prigoana. Un baiat i-a murit tanar, la 40 de ani, apoi si barbatul, acum 30 de ani, pe urma ea a ramas singura si s-a imbolnavit.

A avut greutati multe. Nu s-a mai interesat de biserica, stiind ca se ocupa altii de ea. I-a fost de ajuns doar sa stie ca e acolo, deasupra casei sale. C-o vede in fiecare dimineata. Chiar si numai acest lucru i-a fost mereu un sprijin sufletesc. Dar cimitirul? De cimitir chiar n-a auzit nimeni. Nici unul din oamenii cu care am vorbit.

Exista sau e numai asa, o legenda? Batrana isi pune pe umeri o vesta de fas, tot neagra, si se urneste din casa. Urca dealul anevoios, impreuna cu mine. Imi arata platoul intins de iarba de dinaintea bisericii – verde, cu mici flori albe din loc in loc. „Aicea ii!…”. Paraschiva atinge cu piciorul o piatra, iesita cam la 5 centimetri din pamant. Apoi alta, la cativa metri mai incolo. Si alta… Oricum, n-aveai cum sa le observi. Par niste bolovani oarecare, in adancul ierbii.

Abia cand te apleci si le privesti atent iti dai seama ca sunt prea rotunjite si asemanatoare intre ele, pentru a fi niste simple pietre. „Daca i-ati trage afara, ati vedea ca is cruci, da’ cei mai multi is stalpi. Stalpi „scluptati”, din piatra. ‘Nainte asa se mormanta omu’ – langa crucea de lemn ii infipta un stalp din piatra in pamant. „Stalpii de veci”.

Ca sa se stie locu’ unde-o fo’ ingropat omu’ si dupa ce crucea o sa putrezasca. Inauntru is stalpi intregi. Pista tot! I-o inghitit dealu’. S-o scufundat in pamant, de batrani ce-s. Daca sapati aici, ii gasiti pista tot, pana-n adanc. Ii plin dealu’ cu mortii nostri. Dorm aicea, sub iarba. Sangura am cosit dealu’ asta aici, in tat anu’. Numa’ eu cosesc locu’ asta si-i stiu. De-acuma ii stiu pe toti. Finca ii samt la coasa…”.

Padurea cu morti

Nana Chiva se pregateste sa plece la spital. Fiul si nepotul ei ii sunt alaturi, au venit sa o ia cu masina. Nana Chiva sta dreapta si tacuta in fata casei. Vrea sa imi mai arate inca ceva, in spatele casei, amanand astfel plecarea, ca un copil. E cimitirul ce suie pe deal, al celor din neamul sau. Toti sunt aici. Mosu’ Nicodim se odihneste undeva in crangul de pe culmi.

La radacina unui anumit stejar, in care se urca ea atunci cand era copila, sus pe crengi, ca sa poata zari toate casele satului „de la distanta”, dintr-o parte in alta a Valaritei. Undeva, mai jos, e tatal, Craciun pe numele mic, o ramura molateca de frasin il umbreste, coborand spre pamant. Nelu, barbatul ei drag, e ingropat la liliecutu’ de-acolo, care face flori albe si-si imprastie mireasma pana la ferestrele largi, din spate, ale casei.

Nicolae, baiatul mort la 40 de ani, a tinut mortis sa nu fie ingropat la umbra casei sau a nucului urias ce acopera toata curtea de dindarat. Si-a gasit o panta luminoasa, si acolo a ales el un loc in care a sadit cu mana lui un prun salbatic renglot, cu rod galben-rotund. „Pe mine sa ma-ngropati aici, la umbra prunului astuia, c-aici vreau eu sa-mi duc linistea pe lumea ailalta. Vreau sa ma hodinesc in lumina!…”.

Biserica dacica din ValariMorminte pierdute in paduri

Asa sunt padurenii astia. Isi aleg umbra de dinainte. Umbra pomului sub care vor sa adoarma linistiti, dezmierdati de fosnetul bland al frunzelor, ca intr-o lina trecere… Sunt convinsi ca si-n lumea de dincolo vor continua sa fie adumbriti de pomul lor, la propriu, in cel mai firesc mod cu putinta. De aceea nici nu se ostenesc prea tare sa-si ingrijeasca mormintele si crucile de pe dealuri, din spatele casei.

Cimitirul lor e padurea. Padurea ce se-ntinde din ograzi in sus si pana cine stie unde. Copaci cu oameni la radacina. Canta coroanele lor mari, frematand de dorul stramosilor padureni ingropati nestiuti. Si linistea aceea, de peste tot. Si toate padurile de deasupra caselor din Valari. Si Nana Chiva iesind incet pe poarta casei parintesti, cu fiul si nepotul ei de-o parte si de alta, pornind cu capul plecat, ca intr-o penitenta, tot mai jos pe carare, spre oras.

Intr-un tarziu si-a intors privirea, din mers, peste umar. Si-a privit casa, oamenii din curtea ei, printre care ma aflam si eu, ramas inca putin acolo. Apoi s-a uitat ceva mai sus si cred ca atunci a privit si biserica. Da, sunt aproape convins ca asta a facut. Vreo zece secunde a stat si s-a uitat, cu luare aminte. In timpul acela cat a privit, mi s-a parut ca barbia ii tremura putin. Apoi s-a intors si a mers mai departe.

http://cybershamans.blogspot.ro/2010/12/biserica-dacica-din-valari.html

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: