Skip to content

Lumea romaneasca

28/12/2009

Undeva, in Muntii Poiana Ruscai, exista niste locuri despre care mi se spune ca sunt „buricul Raiului”. O zona mai aparte a Tinutului Padurenilor, dincolo de care se intinde Banatul. La doar cativa kilometri de municipiul Hunedoara, peisajul pare a scapa din chingile rosietice ale aerului inca poluat de activitatea, din ce in ce mai restransa totusi, a fostului Combinat Siderurgic. Pe malul lacului Cincis, o alta lume: bogata, opulenta, etaland in mangaietoarea lumina a soarelui si in sclipirile jucause ale apei, vile somptuoase, greu de incadrat in categoria celor „de vacanta”. Dar nu, nu aici e buricul Raiului. Mai e cale pana acolo! Padurea, deasa si racoros inverzita, lasa loc drumului doar atat cat ea si oamenii care o strabat sa nu-si deranjeze reciproc existenta. Un tunel sapat in stanca pare sa fie hotarul obligatoriu de trecut pentru a ajunge dincolo, in satele asezate cuminti pe malurile Cernei. Ca intr-o poveste nescrisa inca, in cealalta parte a tunelului, un alt taram mi se infatiseaza.

Dealuri molatice, impadurite ici-colo, cu fanete desenate parca de maini vrednice de gospodar, si pante abrupte, unde, orasean fiind, nu-ti vine-a crede ca oamenii si-ar putea mentine verticalitatea. Satul pe care-l caut, Lunca Cernii, e penultimul pe drumul ce duce spre izvoarele Cernei. Stiu ca aici o voi gasi pe Ana Almasana Ciontea, inegalabila doinitoare a plaiurilor hunedorene. Trebaluieste in curtea casei si canta. – Rar se mai intampla in ziua de astazi ca omul sa-si insoteasca munca de cantece. Sa fie semn de bucurie si preaplin sufletesc? – Cu toate necazurile si greutatile din ultima vreme, care parca-s mai multe ca niciodata, pe-aici, prin satele padurenesti, lumea inca mai canta. Doine, mai ales, osia pe care se-nvarte roata sufletului ardelenesc. S-apoi, vara asta, asa de frumoasa si de stropita de ploi, te incarca si ea de bucurie si te afli cantand. – Cantati de-o viata! Cand ati transformat doina intr-un destin profesional? – Am avut sansa de a vedea lumina zilei in partea de vest a judetului Hunedoara, la Cerbia, un sat situat pe Valea Almasului, la interferenta dintre Ardeal si Banat, o zona foarte bogata din punct de vedere folcloric. Aici oamenii doinesc foarte frumos si colinda „Miorita”, pastrandu-si cu sfintenie traditiile. Cel mai bine reprezentate sunt obiceiurile de iarna, colindatul cu duba ducand faima zonei pana hat, departe, pe alte meleaguri. Mama nu are dar de cantat, dar e si acum neintrecuta la joc. Eu am mostenit talentul de la tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca! El m-a invatat doine si colinde. Inca de mica m-au remarcat nu numai parintii, ci si vecinii si, mai ales, dascalita mea, Aurelia Stefu. Ei au observat ca am talent la desen, scriu frumos, invat repede orice poezie, imi place sa citesc si sa cant. Eram doar in clasa a Ii-a cand mi s-a incredintat un rol in piesa „Craisorul”, jucata de oameni in toata firea. In piesa trebuia sa cant si de aceea mi s-a spus „Doina”. Cred ca acela a fost debutul meu. Imi amintesc ca pe vremea aceea inca nu era satul electrificat, dar sala Caminului cultural era plina ochi de oameni, care m-au aplaudat minute in sir. Dupa aceea, toti din zona stiau ca fata lui Ion si a Crestinei Stanis canta frumos. N-a mai fost serbare scolara sau sarbatoare in sat la care sa nu fiu invitata sa cant. Si cantatul mi-a ramas pentru toata viata. Succesul de public a venit insa destul de tarziu. Desi primul concurs de muzica populara pe care l-am castigat a avut loc in 1984, la Moneasa, in judetul Arad, desi am participat la numeroase festivaluri de folclor, pe care eu le consider o scoala deosebita, prima invitatie pentru inregistrarea unei casete am primit-o abia in 1997, din partea romanilor din Banatul sarbesc. Inregistrata la Radio Novi Sad, caseta se numeste „Doamne-ajuta si da bine”, o reeditare a sa aparand chiar in aceste zile. De atunci, cantecele mele, munca mea de-o viata sunt concretizate in zece casete de cantece populare, colinde si romante. „Prefer lumina in locul stralucirii!” – V-ati purtat cantecul prin lume, pe cateva continente. Nu v-a incercat niciodata tentatia ramanerii prin cele strainatati? – Nu! Categoric nu! Dumnezeu a fost generos cu mine, dandu-mi sansa de a vedea lumea, o parte din minunatiile ei. Am fost, impreuna cu ansamblurile folclorice cu care am colaborat, in turnee prin Franta, Austria, Italia, Turcia, Republica Moldova, Grecia, Egipt, Iugoslavia, dar niciodata nu am rezistat mai mult de o luna de zile. Ma simteam cumva fara aer, mi-era cumplit de dor, dor mare si greu de fetita mea, Valentina, de casa, de prieteni, de locurile de aici. Nicaieri n-ar fi fost nici mai bine, nici mai frumos decat aici, unde exista un „acasa” pentru sufletul meu. Iar Cerbia, satul meu natal, mi se pare si acum a fi cel mai frumos loc din lume. – Cu toate acestea, de ceva vreme va incarcati bateriile aici, in Tinutul Padurenilor, la Lunca Cernii. – Da. Poate asa a vrut Dumnezeu sa se intample, sa ma mut in alt colt al judetului Hunedoara, aflat insa tot la granita cu Banatul. Si aici sunt niste locuri minunate, oameni harnici, simpli si modesti, atinsi prea putin de orgolii specifice mediului urban si asa-zisei civilizatii contemporane. Pentru ei, ceea ce conteaza e lucrul pe care-l au de facut, pamantul ce trebuie lucrat, animalele de care trebuie sa se ocupe, caci de pe urma lor traiesc. Ceea ce fac insa fac cu drag si tot asa li se intoarce rasplata. – Faima padurenilor s-a raspandit peste lume. Ce este oare, aici, atat de deosebit? – Tinutul Padurenilor se afla in cea mai frumoasa parte a Muntilor Poiana Ruscai. Cei care nu stiu inca de unde vine numele acestor locuri trebuie sa afle ca, indiferent din ce parte a muntilor vor sa ajunga aici, vor avea de trecut printr-o padure. Exista si aici, ca in mai toti muntii Romaniei, sate izolate pe varfuri de munti, intr-un fel de salbaticie greu de imaginat pentru acest inceput de Mileniu Iii. Si totusi, pana si in acele locuri binecuvantate de Dumnezeu mai traiesc oameni. Cei mai multi in varsta, care nu s-au indurat sa-si lase agoniseala de-o viata si sa plece la oras. Te si miri ce-i tine totusi acolo. Sunt sate in care masina de paine, de exemplu, ajunge o singura data pe saptamana, dar sunt si altele in care aprovizionarea, daca poate fi numita asa, se face mult mai rar, cand singura caruta din sat isi croieste drum spre centrele de comuna. Caile de acces nu sunt dintre cele mai bune, dar asta n-ar trebui sa-i impiedice pe cei care vor sa vada adevaratele colturi de rai sa ajunga aici. De la Lunca Cernii, drumul duce spre izvoarele raului Cerna, aflate la mai putin de 20 km de aici. Pe marginea apei, prin miezul unei paduri atinse parca de irealitate. Candva, chiar langa izvoarele Cernei, exista o cabana forestiera. Cladirea mai exista si acum, e mare, spatioasa si nu se stie prin ce intamplare nu s-a furat chiar tot din ea. Cu putin efort financiar, ar putea fi refacuta si integrata intr-un circuit turistic. E amplasata in mijlocul unei vai din care pleaca cateva trasee interesante, spre Banat, spre varfurile din Muntii Poiana Ruscai. Sunt oameni frumosi aici, in tinutul padurenilor, dar nu-i nimeni sa-i ajute, sa-i invete ce pot sa faca cu bogatia pe care o au. Din pacate, asta se intampla la nivelul intregii tari. Si, sa nu uitam, tinutul padurenilor e, intr-un fel, tinutul regretatului Dragan Muntean, cel care i-a facut cunoscuti unei lumi intregi pe oamenii acestor locuri, pe padurenii lui, cum ii placea sa spuna. Iar festivalul pe care l-a initiat la Poienita Voinii, satul sau natal, festival care din acest an ii poarta numele, e un semn ca locurile acestea si oamenii care le locuiesc merita efortul de a veni din orice colt al tarii, spre a-i cunoaste si a-i indragi. – Sa ne intoarcem la cantec. Intr-o vreme in care pana si posturile de radio si televiziune serioase sunt invadate de kitsch-uri asa-zis folclorice, cand interpreti consacrati de muzica populara o dau pe manele si pe hip-hop, dvs. va incapatanati sa ramaneti in aria autenticitatii, atat prin melodiile pe care le interpretati, cat si prin costumele populare ce va intregesc aparitiile scenice… – Din pacate, multi dintre interpretii de folclor se „prostitueaza” cantand manele sau cantece cu texte obscene, unii chiar provoaca scandaluri, pentru a se afla in centrul atentiei. E o moda acum, dar n-o sa dureze vesnic. Eu prefer lumina in locul stralucirii. Romanii tind sa se reintoarca la valorile originale, incepand deja sa sanctioneze prostul-gust, chiar daca aceste subproductii sunt inca puternic mediatizate. Sa nu uitam ca noi, romanii, avem doina, pe care o consider o revelatie a Divinitatii. Nu poate fi intamplator faptul ca inspiratia de a o crea a revenit poporului roman. „Riscam sa ingropam adevaratele valori!” – De un an de zile, dupa ideea dvs. si a sotului dvs., d-na Marioara Murarescu organizeaza concursul „Muguri de tezaur”, destinat celor mai mici interpreti de folclor. De unde aceasta idee? – De cativa ani, predau religia la Scoala Generala nr. 1 din Hunedoara. Este un mare privilegiu pentru mine sa-i pot invata pe copii semnul crucii si rugaciunea, sa le deschid astfel drumul spre lumina. Lucrul cu copiii m-a facut sa descopar printre ei talente autentice intr-ale muzicii populare. Incerc sa-i invat, cu puterile mele, sa pretuiasca frumosul autentic. Din pacate, si ei traiesc intr-o lume in care se cultiva cu ostentatie violenta, grotescul si trivialul. Parca se urmareste demolarea a tot ce-i bun, frumos si adevarat. Alergand dupa senzational, uitand de echilibru, riscam sa ingropam adevaratele valori, din orice domeniu ar proveni ele, in favoarea nimicului ascuns in ambalaje tipatoare. Tot respectul pentru revista dvs., pentru ca evita scandalurile ieftine si, cum spune romanul, da cu binele in capul raului! – „Muguri de tezaur” nu e insa singurul concurs-festival in spatele caruia va aflati. – Incepand din 2002, sub egida asociatiei culturale care-mi poarta numele, judetul Hunedoara va gazdui, in fiecare vara, Festivalul „Floarea dorului”. Prima editie, cea din acest an, a fost nationala. S-a desfasurat pe malul lacului Cincis si s-a bucurat de un real succes. De anul viitor, intentionam sa aducem pe scena acestui festival interpreti si ansambluri folclorice de peste hotare, astfel incat sa putem include manifestarea intr-un circuit international. – Intre atatea activitati, mai este loc pentru viata personala? – Ca orice ardeleanca educata in spirit moral, in viata mea la loc de frunte se afla familia. Fiica mea, Valentina Banciu, tocmai a trecut cu bine examenul de capacitate, deci am scapat de niste emotii mari. Si ea are o voce foarte frumoasa, stie sa cante muzica populara, o face foarte bine si chiar ii place, dar deocamdata nu mai vrea sa urce pe scena. Mare sprijin in viata imi vine din partea sotului meu, Alexandru, care ma ajuta in tot ce fac. Formatia sa militara nu-mi prea permite sa ma eschivez, sa lenevesc langa el. Mereu ma incurajeaza sa cant, sa scriu, sa pictez, nelasandu-ma sa-mi irosesc talentele.Camelia Starcescu

Anunțuri
One Comment leave one →
  1. Dan IORDACHE permalink
    28/12/2010 10:18 am

    Buna,
    Esti cumva Camelia pe care o stiu eu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: