Maria cu chei la brau

Daca vrei sa stii unde traiesc vulturii, atunci trebuie sa ajungi neaparat la Cerisor, satul de piatra din Tinutul Padurenilor. Dupa ce-ai trecut de Ghelari si Gavojdia si-ai lasat in urma minele de fier si de talc, dupa ce-ai trecut si de Lelese, nu-ti ramane decat sa tii drumul serpuit peste dealuri si tarini scurmate de mistreti. Si dupa ce-ai ajuns sus de tot, in vatra satului, nu poti decat sa te fericesti in gand si sa-ti lasi privirea sa pluteasca departe, pana in locul in care linia cerului si-a pamantului sunt una.

 

Poveste din Tara Pădurenilor

…”De la Târgu Jiu or venit, Curpen, fost un sat acolo, Curpen, comună şi de-acolo or venit. Şi s-or aşezat aicea, la pădure ş-or tăiat-o ş-or făcut cărbuni cum zâc, ş-or dat la Inedoara ş-o rămas acum care une o tăiat acol o rămas, ş-o făcut bordei în pământ. Oamenii or plecat de-aicea tăt din cauza iişcolii şi dintr-a apii că n-or avut apă, apa departe, copiii trăbă să-i ducă pin Topliţa să-i trimeată or la Teliuc or la Nedoara, n-aveu une s-ăi ntr-altă parte să înveţe să meargă la işcoală, numa p-aci. Apăi s prea departe. Aici am rămas numa patru bătrâni…( pauză). Patru bătrâni am rămas şâ….(pauză lungă), altcineva n-o mai rămas nime. Plecat tă pă rînd… (pauză), or cumpărat p-acolo, ş-or făcut şi aicea nu mai vin mai mult…( pauză lungă, latră câinii). Nu, nu să mai întoarce nime…“

 

Biserica părăsită din ţinutul Pădurenilor

Biserica din Valari

E în obiceiul românilor ca, după ce îşi fac prieteni noi, să-i uite pe cei vechi, după ce se delectează cu mâncăruri intrate de curând în uz, să abandoneze vechile obiceiuri culinare, după ce ridică biserici trainice, să le lase de izbelişte pe cele de demult. Nu-i vorbă că noi ne abandonăm şi nemotivat, ca să nu spun că ne renegăm rădăcinile. Este în caracterul nostru să nu facem nimic pentru paginile de istorie care se mai păstrează încă şi aşteaptă să fie puse în valoare. Este şi cazul unei bisericuţe de lemn din localitatea hunedoreană Vălari, în plin ţinut al Pădurenilor. Şi ea a fost lăsată să sucombe singură. Ca o biată bătrânică ce se află…

 

Tinutul Padurenilor

Odata cu renasterea naturii, primavara ne duce cu gandul spre locuri inedite, salbatice, in care zgomotul, agitatia si poluarea oraselor raman niste amintiri pierdute. Incepand cu acest numar, ne-am propus sa va facem cunoscute toate locurile frumoase din judetul nostru, locuri care merita vazute si revazute in calatoriile noastre. Dar, sa purcedem la drum… Incepem cu Tinutul Padurenilor, una din zonele cele mai pitoresti ale Romaniei.

 

Vacanţă în Ţara Fierului

Cele două bătrâne “dacii” s-au pornit gospodăreşte pe drumul ce duce de la Hunedoara spre inima Ţinutului Pădurenilor, chiar dacă motoarele lor erau încinse ca o plită numai bună pentru prăjit nişte ouă. Căldură mare ! În carapacele încinse, visând frumos la aerul condiţionat din dotarea altor maşini ale radioului, fierbând în suc propriu, cum se spune, şi măsurând cu stoicism fiecare kilometru lăsat în urmă, am dat peste primele semne de părăginire din Ţara Fierului. La Teliuc, pe valea Cernei, până şi pietrele au… ruginit (cele care mai aveau ceva urme de fier în structura lor). Ioan Suciu, băiatul cu obiectivele, s-a pus pe fotografiat şi filmat la bolovani şi cariere părăsite, de unde s-au extras mii de tone de minereu, până cand siderurgia noastră, alături de alte ramuri industriale, a devenit un morman de fier vechi, numai bun pentru export. Din nefericire, nu am dat numai de foste repere industriale, ci şi de foste sate pădureneşti, cum ar fi Alunu, unde chiar dacă mergi pe un drum de marmură şi întâlneşti case de marmură sau te închini la o biserică numai din marmură, unicat în lume, nu prea ai cui da bineţe pe uliţele satului. Sate depopulate sunt multe în Ţinutul Pădurenilor, efecte ale industrializării, cooperativizării, izolării şi, mai ales, lipsei infrastructurii de toate felurile. Drumurile din pădurenime arată ca la facerea lumii, dar sunt pavate în fiecare campanie electorală cu… bune intenţii de cei ce voiau să capete de la popor spor de somn pe patru ani. Suciu filma, eu înregistram, iar oamenii cu care vorbeam – oftau. Oftau după căciula de bani ce se câştiga pe vremuri de la minele, uzinele şi carierele din zonă, că aşa au apucat ei să-şi ridice case mari, din cărămidă, la care nu le mai şti numărul ferestrelor. Ferestre care însemnau tot atâtea camere, spre deosebire de casa din lemn, cu târnaţ, cămară şi o cameră cu căloni, adică o vatră liberă, unde se făcea focul pentru încălzit, pregătit mâncarea şi chiar pentru iluminat. De multe ori la lumina căloniului şi, eventual, al unui opaiţ cu seu de oaie, pădurencele coseau seri şi nopţi la rând, fie zestrea de măritiş, fie cămeşile şi izmenele bărbaţilor sau hăinuţele pruncilor.

 

Cheile Cernei

 

Focuri De Primavara

Meria – dincolo de nori, printre cai

Sus de tot, la capatul unei carari ce serpuieste printre ierburile primaverii si printre ultimele petice de zapada, se afla satul Meria, din Muntii Poiana Ruscai. O mana de case adunate unele in altele, pe o culme, printre mesteceni si printre capite de fan. Intr-una din ele locuieste Gheorghe Zepa, omul care le vorbeste cailor despre inima omeneasca, la vremea cand “se crapa de primavara”

 

Lumea romaneasca

Undeva, in Muntii Poiana Ruscai, exista niste locuri despre care mi se spune ca sunt “buricul Raiului”. O zona mai aparte a Tinutului Padurenilor, dincolo de care se intinde Banatul. La doar cativa kilometri de municipiul Hunedoara, peisajul pare a scapa din chingile rosietice ale aerului inca poluat de activitatea, din ce in ce mai restransa totusi, a fostului Combinat Siderurgic. Pe malul lacului Cincis, o alta lume: bogata, opulenta, etaland in mangaietoarea lumina a soarelui si in sclipirile jucause ale apei, vile somptuoase, greu de incadrat in categoria celor “de vacanta”. Dar nu, nu aici e buricul Raiului. Mai e cale pana acolo! Padurea, deasa si racoros inverzita, lasa loc drumului doar atat cat ea si oamenii care o strabat sa nu-si deranjeze reciproc existenta. Un tunel sapat in stanca pare sa fie hotarul obligatoriu de trecut pentru a ajunge dincolo, in satele asezate cuminti pe malurile Cernei. Ca intr-o poveste nescrisa inca, in cealalta parte a tunelului, un alt taram mi se infatiseaza.

 

Iarba vantului

La Lelese, Cerisor si Cerbal, vechi si frumoase sate padurenesti, viata femeilor se tese cu firele unei plante, pe care o culeg in diminetile de Santoader. Planta magica, de protectie si de leac.

 

Tinutul Padurarilor nu moare…

23 aprilie 2002. Cuvinte mari, promisiuni – atunci toate pornite din suflet – insoteau cantecul spre neuitare. Tensiunea clipei, impodobita doar cu lacrimi si flori, a facut curand loc intrebarilor… Fara Dragan va mai exista Sarbatoarea Padurenilor? Daca gazda a plecat, ramanem cu inima cernita sau cantam si ne veselim? Ca intotdeauna, padurenii au privit spre cer convinsi ca Dumnezeu ii vegheaza si ii indruma spre bine… Au gandit si au zis: “Fie voia lui Dragan”…